CONTESTAŢIE

împotriva hotărârilor Colegiului disciplinar  din 21.05.2010 şi din 11.06.2010,

pronunţate pe marginea dispoziţiei de intentare a procedurii disciplinare în privinţa judecătorilor Ion Muruianu, Vasile Ignat şi Vasile Cherdivară

Prin dispoziţia Ministrului Justiţiei din 20.04.2010 a fost intentată o procedură disciplinară în privinţa judecătorilor Ion Muruianu, Vasile Ignat şi Vasile Cherdivară.

Judecătorilor menţionaţi le-a fost imputată săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 22 alin. (1) lit. a), b) şi k) din Legea cu privire la statutul judecătorului la examinarea cauzei economice la cererea „Remington Worldwide Limited Ltd”, Gibraltar cu privire la încuviinţarea executării silite pe teritoriul Republicii Moldova a hotărârii Judecătoriei arbitrale a or. Sankt-Peterburg şi regiunii Leningrad a Federaţiei Ruse din 24.12.2002 nr. 7455/00. Acuzaţiile aduse judecătorilor în comiterea unui cumul de abateri disciplinare derivă din faptul că, examinând cauza în cadrul Colegiului economic, prin decizia din 17.12.2009, au admis o cerere de revizuire declarată împotriva unei decizii a Colegiului economic de remitere a cauzei la rejudecare. În opinia Ministrului Justiţiei, prin decizia judecătorească menţionată, magistraţii au încălcat prevederile art. 429 alin. (4) şi 453 alin. (2) din CPC, în conformitate cu care nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac, iar încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare şi se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condiţiile legii.

Prin hotărârea Colegiului disciplinar  din 21.05.2010, judecătorului Curţii Supreme de Justiţie, Vasile Cherdivară i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară în formă de mustrare aspră, în privinţa judecătorului Curţii Supreme de Justiţie, Vasile Ignat, Consiliului Superior al Magistraturii i-a fost făcută propunerea de a aplica sancţiunea disciplinară sub formă de retrogradare, iar prin hotărârea Colegiului disciplinar din 11.06.2010, în privinţa Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie Ion Muruianu Consiliului Superior al Magistraturii i-a fost făcută propunerea de a aplica sancţiunea disciplinară sub formă eliberarea din funcţia de judecător.

Consider hotărârile menţionate a Colegiului disciplinar ca neîntemeiate, adoptate contrar prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, bazei normative internaţionale, Codului de procedură civilă, cu aplicarea vădit tendenţioasă şi absurdă a legislaţiei naţionale care reglementează statutul şi sancţionarea judecătorilor, urmând a fi casate, cu sistarea procedurii disciplinare, din următoarele considerente.

În primul rând tragerea la răspundere disciplinară a unui membru a Consiliului Superior al Magistraturii(CSM) poate fi efectuată, prin prisma alin.2 art.10 Legea nr.950 din 19.07.1996 cu privire la Colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, doar la iniţiativa a 3(trei) membri a CSM. Judecătorul Ion Muruianu, la ziua pretinsei comiteri a abaterii disciplinare şi în perioada examinării cauzei disciplinare deţinea şi deţine funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, este membru de drept a CSM  şi respectiv nu putea fi tras la răspundere disciplinară în baza procedurii intentate de un singur membru a CSM. Aceste prevederi legale au fost ignorate şi profanate de Colegiul disciplinar prin argumentări inconsistente şi netemeinice.

În rândul doi, în adresa Colegiului disciplinar la 03.06.2010 cu nr.1104 a fost înregistrat demersul meu cu următorul conţinut : „La nr.363 m/I  din 26 mai 2010  vă comunic  despre aceia că conform hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.11 din 17 mai 2010  mi s-a acordat concediu anual pe perioada 24 mai – 09 iulie 2010. La fel vă informez, că începând cu ziua de 04 mai 2010 şi până în prezent urmez un tratament medical.

Prin urmare, efectuarea tratamentului medical şi aflarea în concediu anual sunt condiţii motivate şi temeinice pentru care nu am posibilitatea de a fi prezent la şedinţa colegiului disciplinar numită pentru ziua de 04 iunie 2010 ora 11.

Potrivit art.17 din Legea nr.950 din 19.07.1996 cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, în timpul examinării cazului disciplinar, participarea judecătorului tras la răspundere disciplinară este obligatorie. După caz, judecătorul poate fi asistat de un apărător. Dacă judecătorul lipseşte nejustificat de la şedinţă, colegiul disciplinar este în drept să decidă examinarea cazului disciplinar în lipsa lui.

Timpul în care judecătorul a fost bolnav sau s-a aflat în concediu  este considerat prin lege ( art.11,16) motiv serios şi justificat, care exclude participarea lui la şedinţa colegiului disciplinar şi constituie impiediment legal pentru colegiul disciplinar de a examina cazul în absenţa judecătorului.

Prin prezenta insist la faptul că eu doresc să particip personal la şedinţa colegiului disciplinar şi nu intenţionez, în nici un fel, să lipsesc nejustificat de la şedinţă. Mai mult, necesitatea participării personale la şedinţa colegiului disciplinar este imperioasă pentru a putea realiza real şi nu iluzoriu toate drepturile mele garantate de lege, inclusiv dreptul stipulat în art.18 privind recuzarea pe motive de incompatibilitate a unor membri a colegiului disciplinar şi în special dreptul de a dovedi că însă şi procedura de tragere la răspundere disciplinară este viciată prin prisma art.10 alin.2  Legea nr.950 din 19.07.1996, precum şi a da explicaţii asupra fondului”.

Însă din considerente vădit neîntemeiate şi absolute ilegale, în detrimentul drepturilor mele garantate prin lege, cauza disciplinară a fost examinată în absenţa mea, eu fiind lipsit de posibilitatea de apărare şi de dreptul la un proces echitabil.

Colegiul disciplinar în motivarea esenţei hotărârilor sale, printre altele, a reţinut ca un argument decisiv şi hotărâtor, că Colegiul disciplinar de pe lângă CSM, având în componenţă 5 judecători de carieră, cu o experienţă de zeci de ani de activitate în instanţele judecătoreşti, precum şi 5 profesori titulari cu cunoştinţe profunde în domeniul dreptului, dispune de competenţa profesională necesară pentru a supune analizei situaţiile juridice invocate în dispoziţiile de intentare a procedurilor disciplinare şi a adopta hotărâri exclusiv în baza normelor legale, fără a interveni în actul de justiţie.

Fără a da aprecieri profesionalismului Colegiului disciplinar,  în acest context, ţinem să menţionăm că acesta, (CU EXCEPŢIA AUTORILOR OPINIEI SEPARATE) în hotărârile contestate nu a dat absolut nici un răspuns la nici unul din argumentele judecătorilor formulate în referinţă şi din care rezultă evident şi cu certitudine indubitabilă faptul că  problematica abordată de autorul dispoziţiei de pornire a procedurii disciplinare în genere nu poate fi obiect de examinare în cadrul unei proceduri disciplinare, fără ca în prealabil o instanţă judecătorească ierarhic superioară să fi constatat,  prin efectuarea controlului judiciar, în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege că un complet de judecată la soluţionarea cauzei a interpretat sau a aplicat neuniform legislaţia, intenţionat sau din neglijenţă gravă şi dacă acest lucru a fost sau nu a fost justificat de schimbarea practicii judiciare, or aplicarea şi corectitudinea aplicării legii în pricini economice, civile, contravenţionale sau penale, este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, dar nu a organelor extrajudiciare, precum sunt Colegiul disciplinar şi CSM.

Ignorând grosolan noţiunile elementare cu privire la faptul că justiţia se înfăptuieşte doar de instanţele de judecată, Colegiul disciplinar, atribuindu-şi arbitrar rolul de instanţă judecătorească „cea mai supremă din stat”, a „constatat” că judecătorii ilegal şi neuniform au judecat cauza şi tot acest Colegiu disciplinar a „dat sentinţa de condamnare” a judecătorilor.

Interdicţia impusă Colegiului disciplinar şi CSM de a da aprecieri privind aplicarea (corectă-incorectă, uniformă-neuniformă) legislaţiei la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile şi neanulate de instanţele superioare, derivă din următoarele acte normative internaţionale şi naţionale.

Astfel, conform punctului 4 al Principiilor fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar, adoptate de cel de-al şaptelea Congres al Naţiunilor Unite privind Prevenirea infracţiunilor şi tratamentul infractorilor susţinut la Milano din 26 august până în 6 septembrie 1985 şi avizate prin Rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale a ONU, statele membre, urmează să întreprindă măsuri ca „să nu existe interferenţe inadecvate sau nedorite în procesul judiciar, şi nici să nu fie supuse revizuirii deciziile juridice ale instanţelor. Acest principiu este fără prejudiciu pentru revizuirea judiciară sau reducerea sau comutarea de către autorităţile competente a sentinţelor impuse de sistemul judiciar, în conformitate cu legea.”

În temeiul Principiilor fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei s-a adresat statelor membre cu Recomandarea nr. (94) 12 din 13 octombrie 1994, adoptată la a 518-a reuniune a delegaţilor miniştrilor, indicând în Principiul 1 punctul 3 lit. d) al recomandării că în procesul de luare a deciziilor, judecătorii trebuie să fie independenţi şi să acţioneze fără nici o restricţie şi fără a face obiectul vreunor influenţe, sugestii, presiuni, ameninţări sau imixtiuni, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Legea trebuie să prevadă sancţiuni contra persoanelor care încearcă să influenţeze judecătorii sub orice formă. Judecătorii trebuie să fie absolut liberi să hotărască în mod imparţial asupra cauzelor cu care sînt sesizaţi, în baza convingerii lor intime, a propriei interpretări a faptelor şi în conformitate cu normele de drept în vigoare. Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să dea socoteală vreunei persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor.

Subsidiar actelor internaţionale menţionate, o deosebită relevanţă pentru speţă le au şi Avizele Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE).

Astfel, în Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) despre standardele privind independenţa judiciară şi inamovibilitatea judecătorilor, s-a statuat că procedurile civile, penale şi disciplinare privind judecătorii trebuie să fie însoţite de astfel de garanţii care protejează cu desăvârşire independenţa judecătorească, şi anume, să elimine orice control administrativ al deciziilor judiciare. Este evident că intentarea procedurii disciplinare împotriva magistraţilor I. Muruianu, V. Cherdivară şi V. Ignat urmăreşte anume intenţia de a supune o decizie judiciară irevocabilă a instanţei supreme controlului unui organ administrativ (de autoadministrare), precum este colegiul disciplinar şi CSM, atingând astfel apogeul absurdului-sancţionarea magistraţilor pentru o decizie care este în vigoare.

La fel este relevant şi Avizul nr. 3 (2001) al CCJE privind principiile şi regulile care guvernează conduita profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul incompatibil şi imparţialitatea, în care Consiliu Consultativ a decis:

- „Ca un principiu general, judecătorii personal ar trebui să fie complet absolviţi de răspundere în ceea ce priveşte reclamaţiile făcute direct împotriva lor, în legătură cu exercitarea cu bună credinţă a funcţiilor lor. Erorile judiciare, fie de judecată sau că vizează procedura, în stabilirea sau aplicarea legii sau evaluarea probelor ar trebui să facă obiectul unei căi de atac; alte greşeli judiciare care nu pot fi îndreptate pe această cale (incluzând, de exemplu durata excesivă) ar trebui cel mult să conducă la o cerere a părţii nemulţumite împotriva statului”;

Inadmisibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei deciziilor judecătoreşti de către organele extrajudiciare este consfinţită şi prin prevederile legislaţiei naţionale.

Astfel, potrivit art. 114 şi 115 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti, adică prin Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătorii.

La fel, Constituţia, prin prevederile art. 119 stabileşte că legalitatea deciziilor judecătoreşti poate vi verificată exclusiv prin folosirea căilor de atac, în condiţiile legii.

Imposibilitatea punerii la îndoială a legalităţii deciziilor judecătoreşti este expres prevăzută în temeiul art. 120 din Constituţie, conform cărui, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti.

Prevederi certe şi indubitabile cu privire la controlul legalităţii actelor judecătoreşti irevocabile conţine şi art. 19 din Codul de procedură civilă, potrivit cărui, în pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai de către instanţele judecătoreşti şi de judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul stabilit de lege, iar hotărârile judecătoreşti emise în pricini civile pot fi controlate şi reexaminate numai de instanţa judecătorească competentă, în ordinea stabilită de prezentul cod şi de alte legi.

Prevederi cu privire la inadmisibilitatea verificării legalităţii hotărârilor judecătoreşti mai conţin reglementările cuprinse în art. 15, 16 şi 20 din Codul de procedură civilă, art. 20 din Legea cu privire la organizarea judecătorească, art. 1, 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului.

Conform art. 19 alin. (3) din Legea cu privire la statutul judecătorului,  judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.

Interdicţia impusă oricărui organ extrajudiciar de a verifica temeinicia aplicării legislaţiei de către magistraţi rezultă şi din prevederile exprese ale art. 1 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, conform căror, doar  Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, şi soluţionarea litigiilor apărute în cadrul aplicării legilor.

Colegiul disciplinar, de asemenea nu a făcut absolut nici o referire la argumentul nostru, conform cărui, în cazul unor decizii judecătoreşti irevocabile, în genere nu poate fi vorba despre aplicarea neuniformă a legislaţiei de către judecători, or, în temeiul art. 17 din Codul de procedură civilă, doar Curtea Supremă de Justiţie este organul competent să se expună asupra aplicării corecte şi uniforme a legislaţiei. Anume Curtea Supremă de Justiţie generalizează, din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărâri explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile.

În situaţia în care judecătorii au motivat în detalii necesitatea admiterii cererii de revizuire declarate asupra unei decizii despre remiterea cauzei la rejudecare şi această soluţie nu este vădit contradictorie practicii judiciare absolute stabilite de Curtea Supremă de Justiţie la momentul emiterii deciziei judecătoreşti, problema atragerii la răspundere a judecătorilor în genere nu putea fi pusă, or ei au procedat potrivit propriei convingeri şi reieşind din circumstanţele concrete ale pricinii.

Nu s-au referit membrii Colegiului disciplinar nici la argumentul că tragerea la răspundere disciplinară a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, va determina restul magistraţilor să-şi schimbe practica judiciară pe anumite categorii de pricini şi să aplice legea pe înţelesul Colegiului disciplinar. Acest lucru este inadmisibil, deoarece, în spaţiul european şi în statele bazate pe drept, este unanim recunoscut că atribuţiile privind formarea practicii judiciare aparţin în exclusivitate instanţelor judecătoreşti şi în special Curţilor Supreme de Justiţie.

Deşi din cele expuse rezultă evident că esenţa cazului, adică problematica aplicării corecte sau incorecte de către Colegiul economic a legislaţiei procesuale care reglementează procedura revizuirii, nu mai are nici o importanţă pentru a face concluzia despre inadmisibilitatea desfăşurării unei proceduri disciplinare în privinţa judecătorilor care au pronunţat o decizie irevocabilă la momentul examinării procedurii disciplinare, totuşi, ţinând cont de interpretările tendenţioase şi evident stângace făcute de Colegiul disciplinar cu privire la institutul revizuirii, trebuie să menţionăm următoarele.

Astfel, autorul dispoziţiei de intentare a procedurii disciplinare, făcând trimitere la prevederile art. 429 din CPC, susţine că completul de judecători, examinând o cerere de revizuire declarată asupra unei decizii judecătoreşti de remitere a cauzei la rejudecare, pronunţate de Colegiul economic după examinarea recursului potrivit Capitolului XXXVIII, secţiunea I CPC, ar fi interpretat sau aplicat neuniform legislaţia, intenţionat sau din neglijenţă gravă,  acest lucru nefiind justificat de schimbarea practicii judiciare.

Trebuie menţionat că concluziile indicate ale autorului dispoziţiei de intentare a procedurii disciplinare nu au fost reţinute de Colegiul disciplinar la pronunţarea hotărârilor contestate, or acestea sunt complet eronate, ţinând cont de următoarele aspecte de drept ale revizuirii şi recursului reglementate prin CPC. Totodată Colegiul disciplinar, respingând argumentele ministrului justiţiei, a dat propria tălmăcire cum instanţele de judecată din Republica Moldova trebuie să aplice legislaţia naţională şi cum să ignore convenţiile internaţionale la judecarea cauzelor, inclusiv la soluţionarea cererilor de revizuire.

Astfel, potrivit secţiunea II, art. 429 alin. (4) CPC, care reglementează regulile recursului împotriva deciziilor instanţei de apel, într-adevăr nu pot fi atacate cu recurs deciziile Curţilor de Apel, pronunţate anume ca instanţe de apel, de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac, nici hotărârile în a căror privinţă persoanele indicate la art.430 nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora apelul a fost retras în modul prevăzut la art.374.

Prevederile legale menţionate nu sunt însă aplicabile speţei examinate la moment, deoarece prevederile art. 429 se conţin în Capitolul XXXVIII, secţiunea II, pe când completul Muruianu, Cherdivară, Ignat, a admis o cerere de revizuire declarată asupra unei decizii de rejudecare pronunţate potrivit secţiunii I al aceluiaşi capitol.

Secţiunea I al capitolului XXXVIII, care este premergătoare secţiunii II din acelaşi capitol, nu conţine nici o interdicţie referitor la supunerea revizuirii deciziilor judecătoreşti de rejudecare pronunţate în această procedură de recurs de Curtea Supremă de Justiţie sau, după caz, de Curţile de Apel. Aplicarea regulilor unei proceduri de recurs la examinarea recursurilor conform altor proceduri este completamente absurdă, mai ales că însăşi construcţia şi modalitatea de expunere a Codului de Procedură Civilă, este de aşa manieră încât, regulile comune pentru diferite proceduri sunt menţionate expres şi cert în norma legală, iar normele procedurilor expuse textual anterior sunt obligatorii pentru cele expuse textual ulterior şi nu invers. Exemplu elocvent în sensul menţionat servesc textele legale de procedură cuprinse în art. 413 alin. (1) CPC din care rezultă evident că normele procesuale cu privire la apel expuse, textual anterior, sunt aplicabile în recurs secţiunea I, adică procedurilor expuse textual ulterior.

Considerăm indiscutabil faptul că art. 429 alin. (4) conţine reglementări ce se referă în exclusivitate la deciziile Curţilor de Apel, prin care au fost casate hotărârile instanţelor de fond, cu remiterea cauzei la rejudecare în prima instanţă, or anume aceste decizii judecătoreşti nu se supun recursului şi nici unei alte căi de atac.

Este evident că potrivit Capitolului XXXVIII, secţiunea II CPC, deciziile de rejudecare, pronunţate de Curţile de Apel, nu pot fi supuse recursului sau revizuirii, or, în aceste cazuri, fondul pricinilor nu a fost examinat atât de instanţele de apel, cît şi cele de recurs şi asupra litigiilor nu sunt pronunţate decizii definitive şi irevocabile.

În cazul examinat situaţia este totalmente diferită, or, revizuirea a fost declarată asupra unei decizii de rejudecare pronunţată de instanţa de recurs conform secţiunii I, în cauză, anterior, deja fiind pronunţată o decizie privind esenţa cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine.

Imposibilitatea aplicării normelor cuprinse în secţiunea II pentru procedurile din secţiunea I, rezultă clar şi din prevederile art. 444 CPC. Conform nomei legale menţionate, la judecarea recursului împotriva deciziilor şi încheierilor instanţei de apel, se aplică dispoziţiile de procedură, indicate în secţiunea I din capitolul XXXVIII, în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor din secţiunea II. Astfel, este evident că prevederile art. 429 alin. (4) sunt reglementări exclusive şi deosebite ale secţiunii II şi în nici un caz nu pot fi extinse secţiunii I.

După cum rezultă din hotărârile Colegiului disciplinar, acestea au fost întemeiate pe presupusa încălcare a art. 453 alin. (2) din CPC, conform căror, încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare şi se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condiţiile legii.

Din motive neclare (dar lesne de înţeles), în hotărârile contestate a Colegiului disciplinar, textul legal al art. 453 alin. (2) din CPC este redat trunchiat şi incomplet, Colegiul menţionând doar că conform normei procesuale menţionate (...) încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare şi se supune căilor de atac o dată cu fondul (...), omiţând să indice şi sintagma „în condiţiile legii”. Sintagma menţionată are o importanţă hotărâtoare în aplicarea art. 453 alin. (2) CPC, deoarece în temeiul ei este evident că norma legală menţionată  se referă la cazurile când cererea de revizuire se admite de instanţa care reţine în continuare cauza pentru examinare în fond. În speţă, colegiul, prin decizia din 22.01.2009, nu a reţinut spre examinare cauza în fond, dar a remis-o la rejudecare în prima instanţă. Mai mult, prevederile art. 453 alin. (2) din CPC în principiu nu sunt aplicabile Curţii Supreme de Justiţie, or deciziile pronunţate de Curte asupra fondului cauzelor nu pot fi contestate. Nu există în Republica Moldova instanţe judecătoreşti unde s-ar contesta deciziile pronunţate în fond de Curtea Supremă de Justiţie La fel, interpretarea mot-a-mot a prevederilor art. 453 alin. (2) din CPC, fără a ţine cont de alte prevederi legale ale CPC (altfel spus de sintagma „în condiţiile legii”) cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, ar conduce la situaţia atipică şi absurdă când o încheiere a Curţii, de admitere a cererii de revizuire şi remitere a cauzei la rejudecare, va fi contestată cu apel sau cu recurs, odată cu contestarea fondului examinat de prima instanţă sau instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 453 alin. (2) CPC, se referă doar la instanţele de fond şi apel, or este imposibilă modelarea unei situaţii în care încheierea de admitere a cererii de revizuire pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie să fie contestată odată cu fondul examinat de aceiaşi CSJ sau de altă instanţă în cazul remiterii cauzei la rejudecare.

Deşi doctrina juridică nu este un izvor de drept pentru instanţele judecătoreşti, totuşi, ţinând cont de faptul că abordările din hotărârile Colegiului disciplinar sunt vădit tendenţioase, superficiale şi denotă interpretarea eronată a cadrului juridic procesual, considerăm necesar de a menţiona şi unele aspecte teoretice şi practice privind institutul revizuirii.

Astfel, este de notat că în România, revizuirea se poate folosi, fără excepţii, împotriva oricăror hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile, chiar dacă prin ele nu se rezolvă (evocă) fondul cauzei (decizii de trimitere a cauzelor la rejudecare ş.a.). Astfel, Florea Mărgineanu, autorul cursului universitar „Drept procesual civil”, ediţia a VII-a, editura All Beck, Bucureşti 2004, la pag. 400 menţionează că în mod excepţional, sunt supuse revizuirii şi hotărârile date asupra recursului, indiferent că acesta a fost admis sau respins ca nefondat, dacă la judecarea recursului au fost produse înscrisuri noi. De exemplu, intimatul din recurs are interes să solicite revizuirea unei decizii de casare intermediară (de trimitere la rejudecare), pe motiv că înscrisul în baza căruia s-a admis recursul a fost declarat ulterior fals, pentru a evita rejudecarea fondului şi a obţine respingerea recursului. Dacă însă a intervenit deja o hotărâre după casare, cererea de revizuire va fi îndreptată împotriva acesteia. Exact aceeaşi părere este exprimată de Viorel Mihai Ciobanu şi de Gabriel Boroi, cu referinţă la opera scrisă de Gabriel Boroi şi Dumitru Rădescu, în cursul universitar „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, ediţia a II-a şi IY-a, editura C.H.Beck, Bucureşti,2003 şi 2009, pag.356 şi 368 şi, în mod corespunzător, pag. 561.

Motivul pentru care Curtea Supremă de Justiţie a admis la 17.12.2009 revizuirea se înscrie perfect în categoria excepţiilor analizate în cursurile universitare menţionate, întrucât înscrisul în baza căruia a fost admis recursul s-a adeverit că conţinea informaţii eronate şi care erau absolut irelevante pentru soluţionarea cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine.

Promotorii acestor opinii sunt renumiţii savanţi:

1) Florea Măgureanu – profesor universitar, prodecan al Facultăţii de drept a Universităţii româno-americane din Bucureşti, autor consacrat prin numeroasele lucrări publicate în domeniul procedurii civile;

2) Viorel Mihai Ciobanu – un jurist român, care a deţinut demnitatea de judecător la Curtea Constituţională a României (1992-1998);

3)   Gabriel Boroi – doctor în drept, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, precum şi al Facultăţii de Drept a Universităţii "Nicolae Titulescu" din Bucureşti;

4)   Dumitru Rădescu – fost judecător la instanţele bucureştene, universitar.

Abordarea prevederilor art. 429 şi 453 CPC, în maniera Colegiului disciplinar, la fel, este în contradicţie vădită cu prevederile art. 8, 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi art. 6 din CEDO. Anume în temeiul acestor acte normative internaţionale instanţele judecătoreşti sunt obligate să repare orice greşeală judiciară admisă. Or, în opinia Colegiului economic, expusă în decizia din 17.12.2009, prin pronunţarea la 22.01.2009 a unei decizii judecătoreşti de desfiinţare a unor raporturi juridice formate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti din 24.06.2004, adică peste 5 ani, Colegiul economic, la 22.01.2009 a admis, în baza unui înscris irelevant pentru desfiinţarea hotărârii judecătoreşti irevocabile, conţinutul căruia ulterior a fost infirmat de Procuratura Generală, anume o greşeală judecătorească. Mai mult, la 22.01.2009, Colegiul şi-a întemeiat soluţia sa pe temeiuri care nu sunt  şi reglementate de lege şi contrare jurisprudenţei CEDO, expuse în cauzele Duca vs Moldova, Oferta Plus  vs Moldova şi Stanca Popescu vs România. Este evident, că în circumstanţele menţionate, Republica Moldova, la cererea revizuientului, înregistrată la Curtea Europeană, urma să fie necondiţionat condamnată de CEDO pentru violarea art. 6 din Convenţie (violarea securităţii raportului juridic), iar Colegiul economic, prin decizia din 17.12.2009, pronunţată în temeiul CPC şi fără încălcarea prevederilor acestuia, conducându-se de jurisprudenţa CEDO, a reparat la nivel naţional dreptul ocrotit de convenţie a revizuientului „Remington Worldwide Limited”.

La argumentul sus menţionat Colegiul disciplinar de asemenea nu a făcut nici o referire. Dimpotrivă, Colegiul disciplinar, la fel ca şi autorul procedurii disciplinare, cu o necamuflată părtinire, promovează interesele intimatului „ENERGOATOM”, care după mai mult de 5 ani de existenţă în vigoare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în baza unui înscris, infirmat(dezminţit) ulterior de Procuratura Generală, cum grijuliu se menţionează în hotărârea Colegiului disciplinar „…avea o speranţă firească, că la rejudecare, va putea să demonstreze instanţei, că dreptatea îi aparţine” şi tot aici Colegiul disciplinar, foarte elegant, nu observă speranţa revizuientului „Remington Worldwide Limited” garantată constant şi uniform de Curtea Europeană la securitatea raportului juridic, principiu care a fost răsturnat prin admiterea cererii de revizuire declarate repetat de “ENERGOATOM” cu trimiterea pricinii la rejudecare.

Trebuie menţionat şi faptul că chiar dacă în prevederile CPC ar fi existat o normă imperativă, care ar exceptat de la contestarea cu revizuire a deciziei CSJ din 22.01.2009, privind remiterea cauzei la rejudecare, aceste norme ar fi fost contrare tratatelor internaţionale amintite mai sus şi respectiv erau aplicabile doar normele tratatelor internaţionale şi jurisprudenţa CEDO. În acest aspect este relevantă întrebarea cum vor proceda instanţele naţionale, în cazul cînd CEDO va condamna statul Republica Moldova pentru violarea principiului stabilităţii raportului juridic, exprimat prin casarea abuzivă în ordine de revizuire a unor hotărâri irevocabile, cu trimiterea cauzelor la rejudecare? Vor aştepta, cu nerăbdare, timpul când cauzele vor trece din nou toate etapele de judecare( fond, apel, recurs, cu posibile rejudecări după apel şi recurs), aşa cum sugerează Colegiul disciplinar sau vor rejudeca imediat în revizuire actul judiciar care a condus la violarea Convenţiei, având la bază hotărârea CEDO, sau chiar cererea de revizuire înaintată de Procurorul General , la solicitarea Agentului Guvernamental, pentru procedura amiabilă cu scopul a evita condamnarea? Cred că răspunsul este clar pentru toţi şi este unul univoc – actul judiciar care a violat stabilitatea raportului juridic va fi desfiinţat necondiţionat în ordine de revizuire (art.449 CPC) de Curtea Supremă de Justiţie, fără ca să se mai aştepte cu care rezultat se va termina rejudecarea cauzei.

În contextul expus sunt relevante opiniile N. Baturina, cu privire la erorile judecătoreşti admise de instanţa supremă, expuse în articolul „Erorile judiciare ireparabile” (revista Rosisiskii Sudia nr. 4 din 2009 pag. 23). Astfel, autoarea concluzionează că în procesul civil nu pot exista erori judiciare ireparabile, şi pentru acest scop, dacă legislaţia naţională nu prevede astfel de posibilităţi, urmează a fi aplicate tratatele internaţionale, în special Protocolul 7 CEDO. Or, în caz contrar, imposibilitatea reparării erorilor judecătoreşti ar confirma opinia potrivit cărei instanţa supremă se transformă din una care corectează greşelile instanţelor inferioare, în una care legiferează pe veci propriile erori.

Extrem de importantă la acest capitol este şi Hotărârea Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse N 5-П, care în punctul 4., cu trimitere la art. 8 şi 29 a Declaraţiei universale a drepturilor omului, precum şi art. 2, 14 din Pactul internaţional a drepturilor civile şi politice, a concluzionat că, nici o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată justă şi legală, iar accesul la justiţie deplin şi efectiv, dacă a fost comisă o eroare judecătorească. Astfel de acte judecătoreşti urmează a fi revizuite pentru a înlătura greşeala instanţei.

Considerăm că pretinsele abateri disciplinare prevăzute de art. 22 alin. (1) lit. a), şi k) din Legea cu privire la statutul judecătorului au fost interpretate de Colegiul disciplinar într-o manieră totalmente absurdă şi nici nu pot fi comentate.

Referitor la pretinsa abatere disciplinară prevăzută de art. 22 alin. (1) lit. b), adică „interpretarea sau aplicarea neuniformă a legislaţiei, intenţionat sau din neglijenţă gravă, dacă acest lucru nu este justificat de schimbarea practicii judiciare”, este important a conştientiza că pretinsa aplicare neuniformă a legislaţiei, intenţionat sau din neglijenţă gravă, poate fi constatată doar de o instanţă de judecată printr-o hotărâre irevocabilă, în caz contrar prezumându-se că orice hotărâre judecătorească este temeinică şi legală.

La fel, autorul dispoziţiei de intentare a procedurii disciplinare, precum şi Colegiul disciplinar  nu cunosc toată practica Curţii Supreme de Justiţie referitor la acest capitol, altfel ar fi fost informaţi că până la 17.12.2009 Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat decizii prin care au fost supuse revizuirii alte decizii ale CSJ de trimitere a cauzelor la rejudecare, şi prin urmare, nici nu poate fi vorba despre modificarea practicii judiciare prin decizia din 17.12.2009.  Prin urmare în situaţia în care la data de 17.12.2009 completul de judecată, care este tras la răspundere disciplinară, ar fi respins cererea de revizuire pe motiv că decizia din 22.01.2009 de trimitere a cauzei la rejudecare nu poate fi supusă revizuirii, univoc s-ar fi violat suplimentar şi dreptul revizuientului „Remington Worldwide Limited” ocrotit de art.14 CEDO (interzicerea discriminării) violare condamnată frecvent de Curtea Europeană(vezi cauza Beian vs România din 06.12.2007), deoarece până la data de 17.12.2009 Curtea Supremă de Justiţie avea deja practică de revizuire a deciziilor de trimitere a cauzei la rejudecare (cauza nr.2rhe-46/09 din 18.06.2009).

Cu titlu de consecinţă, menţionez că, intentarea şi desfăşurarea procedurii disciplinare în speţă reprezintă un caz periculos şi alarmant pentru întreg sistemul judecătoresc şi pentru societate, deoarece în detrimentul principiilor fundamentale privind separarea puterii în stat, prevederilor certe ale actelor juridice internaţionale, contrar normelor exprese din Constituţie, Codului de procedură civilă şi altor legi organice, se pune temelia unei tentative de a atribui competenţe exclusiv judecătoreşti unor organe exclusiv administrative, precum sunt Colegiul disciplinar şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Din motivele menţionate, în temeiul art. 19 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) lit. a) şi art. 23 din Legea cu privire la colegiul disciplinar şi răspunderea disciplinară a judecătorilor,

S O L I C I T:

Admiterea prezentei contestaţii.

Casarea hotărârilor Colegiului disciplinar  din 21.05.2010 şi din 11.06.2010.

Clasarea procedurii cu privire la abaterea disciplinară.

Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie                                         Ion Muruianu